vineri, 17 mai 2013

Interviu 7ango





E.P.: Este coresct sa va recomand drept „domnul doctor Cristian Andrei”?
Cristian Andrei.:
Sigur ca da.
E.P.: Mi se pare foarte interesant modul in care stam de vorba: eu pe canapea si dvs pe fotoliu, ca la psiholog... Aveti un avantaj!
C.A.:
Este o canapea care a auzit multe, care a simtit destul de multe... aici trebuie sa fi stat, de cand avem aceasta canapea, vreo 8 mii si ceva de persoane.
E.P.: Mi-ar placea foarte mult ca dvs sa va deschideti, de data aceasta, sufletul si sa aflam mai multe despre dvs, despre omul Cristian Andrei si despre profesionistul Cristian Andrei. Sunteti specialist in neuropsihiatria copilului si a adolescentului. Din acest motiv, as vrea sa va intreb, daca priviti retrospectiv spre copilaria dvs, cum ati face o analiza a copilului Cristian Andrei?
C.A.: Buna intrebare, pentru ca ma gandeam si eu, cu ceva timp in urma ca, analizand copilaria ta, iti dai seama care este definitia fericirii, o definitie personala a fericirii, a punctului de reper in viata ta. In ce priveste copilaria mea, lucrurile sunt extraordinare. Doresc o astfel de copilarie tuturor oamenilor care, inca, nu si-au trait viata.
E.P.: V-ati nascut langa Targoviste.
C.A.:
Da, intr-un loc foarte frumos, este primul val de dealuri care sta cu fata catre Campia Romana si dealul pe care se afla livada parintilor mei, unde am copilarit, se afla umar-in-umar cu dealul pe care se afla Manastirea in care se afla capul lui Mihai Viteazul. Este un loc cu multa istorie. Pe vaile pe care mergeam in copilarie sunt multe cruci de piatra, multe semne ale istoriei, de pe vremea lui Petru Cercel si  Mihai Viteazul.
E.P.: Parintii - oameni scoliti, oameni cu meserii alese?
C.A.:
Oameni nu chiar simpli, dar care nu au ajuns in paturile superioare ale societatii pentru ca tatal meu a facut inchisoare politica, avand un frate care a simpatizat cu legionarii. Imi aduc aminte ca povestea de prin inchisorile comunistilor, despre oameni pe care si astazi incercam sa-i redescoperim. Din cauza acestui „handicap” politic, ideologic, a trebuit sa fiu destul de rau privit, din punct de vedere al autoritatii locale. Si parintii mei erau destul de marginalizati.
E.P.: Ce facea mama?
C.A.:
Mama a trebuit sa ramana acasa si sa ne creasca pe mine si pe sora mea. A fost casnica. Initial, cred ca a cochetat cu PMR-ul - Partidul Muncitoresc Roman, dar, nefiind compatibila cu trecutul de dreapta al tatalui meu, a trebuit sa renunte si asa a ramas acasa.
E.P.: Cand a intrat ...
tata in inchisoare? Cati ani aveati?
C.A.: Eu nu ma nascusem. Tata a facut de doua ori inchisoare, la a doua se nascuse deja sora mea mai mare.
E.P.: Cum ati aflat ca tatal dvs a facut inchisoare? V-a spus chiar el?
C.A.: Lui ii era rusine si cred ca ii era si frica sa vorbeasca despre asta. Fratele lui mai mare, cel care fusese legionar, avea un curaj teribil, vorbea pe strada despre regii Romaniei, despre Antonescu...nu aveau ce sa-i mai faca dupa ce facuse atata inchisoare politica. Acest unchi imi povestea despre el si tatal meu, despre cat au patimit, despre cum au sperat... e o poveste pe care putini copii puteau sa o auda pe vremea lui Ceausescu.
E.P.: Cum ati ajuns sa faceti psihologie? Este binecunoscut faptul ca nu este o meserie la indemana oricui.
C.A.:
Inca din clasa a VII-a stiam ca voi fi medic. Poate ca se adunasera cam multe carti in biblioteca din zona renascentista, din zona umanismului, in general si am inceput sa incerc sa inteleg cum gandesc oamenii. Aveam propriile teorii pe care le dezvoltam in acea livada, unde acum, dupa 50 de ani, incerc sa ma mut din nou. Atunci m-am decis sa combin aceasta psihologie cu cultura pe care incercam sa o acumulez, mai ales despre Leonardo Da Vinci, a carui copilarie m-a fascinat. Am vrut sa fac aceasta specialitate inca de cand am dat la facultate si am mers dupa ea.
E.P.: Cand le-ati spus parintilor ca veti deveni psiholog, ce au inteles?
C.A.:
Medic psihiatru am vrut sa devin. Parintii nu au avut de spus ceva asupra specialitatii, ei si-au dorit sa aiba ambii copii medici. Suntem medici amandoi. Eu am vrut sa-mi traiesc copilaria sub toate aspectele ei si de aceea m-a interesat pediatria si apoi psihiatria copilului si a adolescentului. De aici a pornit tot.
E.P.: Daca ar fi sa mergem la psiholog, cu totii, cred ca am primi, in primele sedinte „testul copacului”, test foarte folosit in cabinetele de psihologie. Daca eu v-as pune sa dati acest test, cred ca ar fi atipic, pentru ca nu l-ati desena, ci l-ati urca.
C.A.: Asa este.
E.P.: Intotdeauna cand vedeti un copac, nu va puteti abtine sa nu-l escaladati, asa declarati dvs. Ce inseamna acest lucru?
C.A.: Oricat de caraghios as fi, chiar si acum ma tenteaza acest lucru si fac acest lucru, in mod frecvent. „Testul copacului” are niste limitari, in protocolul de aplicare sunt mentionate situatiile in care nu poti sa folosesti acest test: cand persoana are inclinatii artistice si stilizeaza copacul, prin vocatia lui si situatia cand copacul reprezinta un personaj in viata lui. In cazul meu, asa este. Ar fi aproape amandoua situatiile pentru ca-mi place sa si desenez copacul.
E.P.: Ce inseamna acesta ascensiune a copacului? Probabil va place mai mult urcusul decat cobarasul!
C.A.:
Nu, si coborasul mi-a placut. Tatal meu ma instruia cum trebuie sa cazi dintr-un copac. Daca v-ati uitat, in copilarie, la Tarzan, realmente, chiar asa faceam prin livada parintilor mei, din creanga in creanga. Sunt si acum niste copaci foarte batrani, de peste 100 si ceva de ani si sunt culcati pe o rana, te poti urca foarte usor in ei.
E.P.: Cand v-ati urcat ultima data intr-un copac?
C.A.:
Acum doua weekend-uri.
E.P.: Si ce ati gandit, acolo sus?
C.A.:
Acum nu ma urc, neaparat, ca sa meditez. M-am urcat ca sa tai niste crengi uscate, fiindca as ...
vrea ca livada sa arate asa cum am stiut-o din totdeauna, sa nu imbatraneasca foarte tare. Acolo o sa construiesc o casuta pentru a sta sa scriu cartile mele.
E.P.: Sa inteleg ca ati renunta la agitatia orasului si ati da nebunia din Bucuresti pe linistea de acolo.
C.A.:
De cand am venit in Bucuresti tanjesc dupa iarba, dupa frunze si acest lucru s-a si vazut in anumite ipostaze din viata mea. Nu sunt in stare sa traiesc la bloc. Nu pot sa fac asta. Cred ca iarba ii calmeaza pe om, il face sa-si aduca aminte de lucrurile simple, sa-si revina in fire. Frunzele ii vorbesc unui om in asa fel incat sa se linisteasca. Verdele este atat de aproape de om, insasi clorofila din frunze este atat de asemanatoare cu hemul din sangele uman, doar o molecula de fier versus magneziu le desparte, ca si diferenta moleculara. Suntem foarte aproape de ceea ce inseamna verde, mai aproape decat credem noi, in mod urban.
E.P.: As vrea sa va intreb ce inseamna sa fiti psiholog in Romania? Cata lume va intelege, daca au existat voci care sa va acuze, spunand ca nu avem neaparata nevoie de psihologi, ca suntem oameni siguri pe noi...
C.A.:
Eu sunt medic si psihoterapeut. Cred ca deja s-au schimbat lucrurile destul de mult, in ultimul timp. Oamenii vad ca la un psihoterapeut poti sa mergi si fara sa fii „nebun”, doar pentru ca doua parti din sinea ta sunt in conflict, pentru ca tu nu sti exact cine esti. De altfel, asta este prima intrebare pe care i-o pun unui pacient, „Ce sunteti?”. O sa fiti uimiti sa aflati ca oamenii raspund intr-o diversitate enorma. Unii isi spun zodia, altii spun „sunt roman”, altii spun „sunt om”, altii spun profesia, unii spun „sunt un oximoron”...gasesc tot felul de definitii. Sunt confuzionati, „Ce intrebare mai este si aceasta ?” sau „Nu stiu”, spun multi dintre ei. Esta o prima intrebare care te face sa te gandesti la tine si dupa aceea lucrurile vin de la sine.
E.P.: Spuneti ca romanii s-au obisnuit cu termenul de psiholog si cel de terapie.
C.A.:
Asa este.
E.P.: Ma intreb, cand identificam un psiholog eficient? Daca inainte, aceasta meserie era privita admirativ si daca erau 20-30 de candidati pe un loc la admiterea la facultate, acum pare la indemana sa fii psiholog, mai mult decat atat, este o moda, chiar, printre vedete sa urmeze aceasta facultate. De ce credeti ca avem atat de multi psihologi cu diploma? Pentru ca oamenii doresc sa invete sa se cunoasca? Sau este o facultate usoara?
C.A.:
Nu cred ca este cea mai usoara dintre facultati, chiar si in mediul privat. Cred ca tinerilor le place sa se considere psihologi si fiindca romanii au calitati culturale in a se cauta unii pe altii, prin intelegere, in a se ajuta, pentru ca romanii au inteligenta emotionala mult peste media europeana, empatizeaza foarte usor si simt ca vor sa-i ajute pe ceilalti. Insa, de aici si pana la profesionalizare, este un drum destul de lung. Cate un pacient vine si spune de multe ori „stiti, am fost la un psiholog, dar am simtit ca eu ii ajut mai mult pe el”. Din primele minute se formeaza aceasta legatura intre cei doi, pacient si psiholog, sau nu se leaga si nu se mai vad, dupa aceea.


La televizor, oamenii nu sunt bine

E.P.: Daca ar fi sa-i oprim pe oameni, pe strada si sa-i intrebam ce stiu despre dvs, cred ca primul raspuns ar fi „Il stim de la televizor” si apoi v-ar spune profesia. Intre timp, ati devenit si o vedeta. V-ati dorit acest lucru? Credeti ca este bine ca sunteti atat de expus mediatic? Nu cumva psihologul trebuie sa ramana persoana aceea discreta, pe care o gasim doar in cabinet?
C.A.:
Eu sunt medic si am invatat inca din anul II de facultate, la Istoria medicinei, ca medicul adevarat este acela care se duce spre oameni. Ideal in vechime, cel putin, calatorea din sat in sat si ii „trata” pe oamenii sanatosi, adica avea grija ca ei sa ramana sanatosi. Pentru acest lucru era intretinut pe gratis de comunitatea respectiva, cu mancare si adapost. Daca un membru al comunitatii se imbolnavea, era tratat pe gratis de catre acesta, pentru ca era considerata, oarecum, culpa lui ca s-a imbolnavit. Acesta este rolul medicului in care eu cred. Pentru asta, eu ma duc acasa la oameni, ma duc in licee si vorbesc cu elevii, ma duc in mass-media, intru si in carciumi, ma duc si pe stadioane, unde oamenii sunt violenti, ma duc acolo unde oamenii nu sunt in regula, nu sunt bine. La televizor, oamenii nu sunt bine. La televizor se uita foarte multi oameni care nu sunt bine. Sunt diverse forme de televiziune care ii atrag pe oamenii cu predispozitie catre violenta, catre ura, catre subculturalism, catre mediocritate intelectuala si vreau sa merg acolo cat timp oamenii au nevoie sa li se spuna ceva pe intelesul lor, ceva pozitiv, daca s-ar putea.
E.P.: Sunteti si un om incomod? Pentru ca, intotdeauna, cand vorbesti cu cineva care te poate citi, ai cumva o retinere. Am impresia ca deja m-ati „fotografiat” si pe mine si ca stiti atat de multe lucruri despre mine.
C.A.:
Asta nu trebuie sa-l faca pe om sa fie vulnerabil. Daca ai jurat sa folosesti lucrurile pe care le intelegi in interesul celui pe care il intelegi, nu exista niciun risc. Este o mare bucurie sa te simti inteles si sa nu te simti vulnerabil. Eu niciodata nu voi folosi un lucru stiut despre o persoana impotriva acelei persoane. De altfe, primele cuvinte pe care le spun unei persoane sunt din trei domenii: 1.confidentialitate, nu discut cu nimeni altcineva, nici macar cu parintii sau rudele persoanei, fara consimtamantul ei; 2. nu judec persoana, aici vin oameni cu care nu ai fi de acord foarte usor, vin si interlopi, iau omul asa cum este el, cu suferinta lui pe care a identificat-o la inceput; 3. relatia mea cu acea persoana este doar aceasta profesionala, ea simte ca se opreste aici totul si ramane aici, nu-l santajez cu nimic, nu ma santajaza cu nimic.
E.P.: Le spuneti oamenilor ce este bine sa faca, asa cum invatam noi la scoala, sau cum ne spune Biserica? Sau le spuneti ce este bine pentru ei?
C.A.:
Ma feresc sa le spun ce este bine sau ce este rau sa faca, pentru ca eu nu sunt nici preot, nu sunt nici parintele acelei persoane, desi multi ar simti nevoia de asa ceva. In schimb, il insotesc pe acesta, stau alaturi de el in acest drum prin care sa identifice ce este mai bine pentru el. Prin bine intelegand ceea ce se potriveste cu persoana lui, cu personalitatea lui. Avem aceste doua forme de normalitate in lume: normalitatea statistica, a celorlalti oameni si normalitatea personala, ceea ... 
ce obisnuiai tu sa faci, ceea ce ti se pare potrivit tie. Aceasta normalitate personala trebuie descoperita prima.
E.P.: Revenind la cariera dvs, primii pasi pe care i-ati facut spre oameni, spre multime au fost la radio. Asa este?
C.A.:
Da. Inainte de radio mai scriam la cate o revistuta obscura, aveam prieteni care imi cereau sa scriu articole. Am si acum o „Culegere de probleme psihice” pe care am scris-o foarte devreme. Dupa aceea am ajuns la Radio 21.
E.P.: Cum ati ajuns? Au simtit, cei din conducerea postului, ca ar fi nevoie de un om ca dvs, sau le-ati prezentat un proiect spunandu-le ce beneficii ar avea?
C.A.:
Era prin 1994, foarte devreme, cand radiourile descopereau ce inseamna convorbirea prin telefon cu ascultatorii si discutiile libere, libere...primele emisiuni erau de la 11 noaptea pana la 5 dimineata.
E.P.: Si aveati desfasurator?
C.A.:
Ce desfasurator! Aveam un microfon si un telefon, oamenii intrau in direct, un colegul care statea la butoane si stateam de vorba zeci de minute cu  o persoana. Cred ca a fost cel mai bun exercitiu de interventie pe situatie, pe care il puteam avea.
E.P.: Cine pe cine a invitat in acest proiect?
C.A.:
Erau niste prieteni care aveau si revista la care scriam si aveau redactori in postul de Radio 21. M-au chemat sa acopar acest interval orar care, noaptea, era gol, lumea nu statea atunci sa dansese...
E.P.: Este interesant, v-au chemat sa acoperiti un interval, nu v-au chemat pentru ca aveau incredere in forta unei potentiale emisiuni.
C.A.:
Psihoterapeutul, atunci, nu exista. Se gandeau ca eu pot sa vorbesc fara sa ma opresc si fara sa fac bascalie si, in acelasi timp, sa sune oamenii. Era greu sa-i faci pe oameni sa sune. Daca sunau oamenii la ora aceea, asta era un indicator al faptului ca ai audienta. Doreau sa-si aduca un public cat mai mare, nu sute de mii ca astazi, ci poate niste mii de oameni. Si asa a iesit, asa a mers.


Oamenii nu au timp mai mult sa stea cu urechea la radio

E.P.: Dupa Radio 21?
C.A.: Au tot fost radiouri, am fost si la Kiss si la Magic, apoi iar la Radio 21... ce este frumos este ca aceasta emisiune indelungata de la Radio 21, „Lectii particulare”, s-a si tiparit. Experienta ei a scos aceasta carte in doua volume, despre relatiile dintre baieti si fete si care imi este foarte draga, care arata ca nu este vorba de sexualitate la adolescenti, cat de cunoastere reciproca. Multi folosesc aceasta carte si astazi. A mai fost o emisiune, putin cunoscuta, dar in care am pus mult suflet, se numea „Doua seri la rand”, la Magic FM. Emisiunea avea un preambul cu un picior metric bine stabilit, care sa te aduca intr-o oarecare transa, avea titlul ales cu grija. Imi aduc aminte ca imi placea sa le ascult si eu, nu era dintr-un narcisism intelectual, ci pentru ca, pur si simplu, aveau muzica in ele. De mult vreau sa scot sa scot niste CD-uri audio cu muzica aceea, dar nu am timp.
E.P.: De ce s-au intrerupt emisiunile de la radio? De ce ati alergat intre atatea radiouri?  De ce nu s-a grabit nimeni sa va tina acolo, prin contract?
C.A.:
Contracte ... 
au fost. Radiourile, ca si televiziunile, au inceput sa se marunteasca, sa caute obiective tot mai mici, nu mai sunt obiective grandioase, cand faci radio, in ziua de astazi. Nu mai conteaza continutul, conteaza doar audienta, concurenta pe timpul de dufuzare.
E.P.: Si castigul imediat.
C.A.: Si castigul imediat, astfel incat, timpul in care un om astazi asculta radioul-text, in Romania, este de trei minute, mai mult nu. Oamenii nu au timp mai mult sa stea cu urechea la radio. In Statele Unite, mergand la un prieten, ascultam radio si el zicea „uite, asta este un radio foarte bun, il ascult in fiecare zi, cand stau in masina, o ora si ceva, in drum spre casa de la serviciu, pe autostrada”. Bineinteles ca avea timp sa asculte radioul si ii folosea foarte mult. Romanii nu au timp astazi sa faca asta.
E.P.: Cand ati plecat de la radio spre televiziune, a fost un pas bun, sau nu? Pentru ca, vocea aceea minunata de la radio, prindea chip. Ati fost asa cum si-au imaginat romanii?
C.A.:
Nu. Am mai discutat cu cativa oameni care ascultau emisiunile mele si se asteptau sa fiu mai slab, mai inalt, cu ceva barba si cu par de culoare deschisa, unii, altii inchisa...aparitia la televiziune, pentru mine, nu a fost deloc ceva bun. Nu am mai putut sa ma concentrez asupra continutului, in exlusivitate, in ceea ce priveste mesajele educative. Lupta a fost cu mult mai grea in a-i convinge pe producatori si pe cei care difuzeaza, ca trebuie sa se faca educatie, ca din acest motiv am venit acolo, nu ca sa fac senzatie.
E.P.: „9595” a fost o emisiune care a facut si educatie si senzatie.
C.A.:
A facut pentru ca exista un producator foarte ambitios, aveam multe polemici, dar a fost, cred, singura emisiune, din tara aceasta, cu cazuri reale. Nu ca astazi „cu poseta in cap” emisiune regizata cu doua ore inainte. Erau cazuri 100% reale, erau situatii familiale dramatice. Oamenii isi puneau speranta in acesta emisiune. Dupa aceea am aflat ca ei sunau, saracii, ca vor si la terapie, dar li se spunea ca nu pot veni decat in emisiune. Asta m-a suparat foarte tare, cand am aflat.
E.P.: Daca ati face acum o emisiune TV, la un post cunoscut, cum ati alege sa arate?
C.A.:
M-am si gandit, in perioada aceasta. Probabil ca as face niste calupuri destul de mici, in emisiuni matinale sau seara tarziu, prin care sa-i fac pe oameni sa gandeasca si, nu neaparat, sa le dau raspunsuri. In munca de la Institutul de Relatii Umane, in domeniul formarii adultului, am invatat ca lucrul cel mai educativ este intrebarea bine pusa si, nicidecum, raspunsul bine documentat. Ar fi minunat sa gasim un spatiu in care oamenilor sa li se puna intrebari si ei sa raspunda. Ei stiu sa raspunda, este viata lor.


Depresie inca nu am avut

E.P.: Banuiesc ca sunteti o personalitate echilibrata dar, in timpul in care traim, in care jobul nu poate fi stabil de la o zi la alta, ati avut perioade de deznadejde? V-ati intrebat, vreodata, ce va fi maine? Ati avut vreo depresie?
C.A.:
Depresie inca nu am avut, desi sunt foarte multi oameni care o fac, in ziua de azi. Necazuri au fost si, probabil, ele continua sa fie, dar depinde ... cum le vezi. In aceasta perioada eu scriu o carte despre moarte, vazuta psihologic, nu neaparat mistic sau dramatic, cu solutii pentru oamenii care se tem de moarte. Am trecut de mult de micile necazuri, anii din urma au fost un drum foarte interesant pentru mine. Am parcurs aceasta teorie fractala care mi-a deschis noi orizonturi in cercetare, in ceea ce priveste stiintele creierului si am inceput sa scriu pe acest subiect. Dupa aceea, au inceput sa se lege lucrurile, am un tratat de interpretare, despre cum interpreteaza oamenii realitatea. Nu mai vezi necazurile mici, ba chiar iti sunt dragi. Necazurile privitoare la bani, la ambitiile altor oameni nu mai sunt asa de importante, in momentul cand te gandesti ce este viata si ce este moartea, de ce sunt oamenii asa... deja nu mai ai intrebari care sa-i sacaie pe altii, ci doar intrebari care sa ne lumineze pe toti.
E.P.: Aveti trei copii cu doua femei. Am gasit o declaratie interesanta de-a dvs: „Nu cred in casatorie. Singura femeie careia un barbat ii ramane fidel este mama. In rest, cu toate este discutabil”. Ramaneti la aceeasi idee?
C.A.:
Da, daca o privesti din punct de vedere psihologic, asa este. Dupa cum spuneam, eu nu sunt preot, din punct de vedere religios, lucrurile trebuie sa stea cu totul altfel, poate ca si din punct de vedere macrosocial. Dar, daca stai si vorbesti cu mii de oameni, ani de zile, incepi sa intelegi ca dragostea dintre doi oameni este exact cum este o planta, se duce dupa un timp.
E.P.: Si nu ramane un parteneriat intre doi soti?
C.A.:
Ma refeream la dragoste, atasamentul este cu totul altceva. Dargostea aceea cu pasiune, cu orbire periferica, acea sarbatoare pe care o traiesti cand esti indragostit de cineva dureaza un timp si atat. Degeaba trag de ea revistele glosy sau filmele...
E.P.: Si atunci, mai are sens sa te indragostesti, daca oricum nu va dura?
C.A.:
Pai, n-ai incotro, pentru ca nu o faci cu vointa ta. O faci pentru ca nu ajungi la persoana care-ti place atat de mult si asta se transforma in dragoste, care este mai de graba un fel de frustrare. Nu vezi pe nimeni sa rada cand e indragostit, sa fie gadilat de dragoste ci, mai de graba, amarat, usor melancolic, un om care tanjeste dupa ceva.
E.P.: Marea dvs iubire a fost sau va veni?
C.A.:
Nu stiu daca va veni, nu am cum sa prevad, este ca o catastrofa, nu? Doar te gandesti ca ar putea sa fie, dar nu si cand. A fost, bineinteles ca a fost dragoste, a fost si frumoasa, cu poezii. Chiar ma gandesc, nu am vrut sa public poeziile pe care le-am scris cand eram indragostit, pentru ca erau pentru persoana respectiva.
E.P.: Cum arata ele, cele doua foste sotii?
C.A.:
Eu, pe cele doua sotii, nu le-am luat din dragoste. Au fost niste prelungiri ale unei situatii pe care am avut-o cu mama mea. Ele au fost femei cu autoritate, care m-au luat tare si au dat peste acest defect fundamental al meu ca om, ca barbat si anume, eu nu ma pot purta urat cu o femeie, niciodata, in niciun fel. Si pentru ca ma port frumos, atunci ies tot felul de lucruri aberante in relatia cu o femeie. Ori se supara o alta femeie, ori aceasta se supara pentru ca nu mai primeste ceea ce primea frumos, pana mai ieri... exista aceasta intreaga epopee a frumusetii cu o femeie. Dupa cum spuneam, se ... naste si moare, pana la urma.
E.P.: Paparazzii v-au surprins, la un moment dat, la brat cu o tanara, spuneau: „are jumatate din varsta lui”.Exista asa ceva in viata dvs de acum? Iubiti?
C.A.:
Nu, nu exista. Dar a fost asa ceva.
E.P.: Dragostea are varsta?
C.A.:
Daca este dragoste, inseamna ca omul respectiv nu are varsta, daca e dragoste cu adevarat. Este perfect natural ca un lucru de acest fel sa se intample. Faptul ca oamenii reneaga, intr-un fel, dreptul de a simti dragostea de la o varsta la alta, este pentru ca intotdeauna a existat o opozitie intre cei doi care se iubesc si ceilalti multi care se uita. Ceilalti multi nu ar trebui ca sa se uite ca sa nu trezeasca aceasta opozitie. Toate studiile antropologice au demonstrat ca oamenii au aceasta polaritate: femeile cauta barbati mai in varsta, mai inalti ca ele, care sa fie dominanti fata de ele, barbatii cauta femei mai tinere, care sa arate mai bine decat mama lor, care sa fie fertile, care sa le aduca prospetime si frumusete in viata. Este firesc asa, din totdeauna, a fost asa.
E.P.: Ce relatie aveti cu copii dvs? Cati ani au si ce fac?
C.A.:
Fiica cea mare are 26 de ani si este avocat, fata cea mica de 15 ani este la Liceul de Arta, iar baietelul are 11 ani.
E.P.: Copiii vorbesc cu tata, sau ati avut, vreodata, impresia ca va privesc ca pe un profesionist care le-ar putea da sfaturi?
C.A.:
Nu, nu ma privesc ca pe un profesionist. M-am ferit mereu sa le impun profilul meu profesional. Nu neg faptul ca ma ajuta destul de mult specialitatea mea ca sa inteleg ce este cu ei. Asta nu inseamna, neaparat, ca ii face si fericiti, pentru ca trebuie sa existe si alte lucruri pentru ca un copil sa fie fericit. De exemplu, sa poata sa ajunga in livada aceea...
E.P.: Cel mai frumos moment din viata dvs, cand a fost?
C.A.:
Nu am reusit sa fac un top al momentelor. De altfel, un moment frumos este chiar asta de acum. pentru ca depinde de noi ce punem in el. Niciodata un om nu poate sa rateze un moment in a-l face frumos. Toate momentele pot sa fie frumoase.
E.P.: Cand ati privit ultima data cerul? Concret, cand ati avut timp sa ridicati ochii din tumultul de zi cu zi si sa vedeti cerul?
C.A.:
Astazi, de dimineata. Am iesit cu bicicleta fetitei mai mici, pentru ca pe a mea au furat-o si, in capatul strazii pe care merg la inot, se afla un panou publicitar gol si pe el scrie „Priveste cerul!”. Intotdeauna zambesc, pentru ca mi se pare extraordinar sa le amintesti oamenilor sa faca lucruri care nu costa bani, care nu sunt greu de facut.
E.P.: Aveti bani multi?
C.A.:
In momentul de fata, am asa: vreo 16 milioane in geanta, pe care trebuie sa-i dau la sfarsitul saptamanii, pentru tatal meu care este intr-un camin si trebuie sa-l intretin, mai sunt vreo 2.000 de euro in cont, pe care trebuie sa-i improspatez ca sa-i dau copiilor mei, trebuie sa platesc chiria de aici, de la cabinet...nimic pentru luna viitoare.
E.P.: Si nu va sperie acest lucru?
C.A.: Nu. Cred ca o sa reusesc sa fac casuta aceea in livada, o sa adun de la toamna ceva bani ca sa o fac. Altceva nu-mi trebuie. 


Uneori mai stau de vorba cu cate o prostituata

E.P.: Credeti ca veti iesi vreodata la pensie? Din meseria asta se poate iesi la pensie?
C.A.:
Nu. Uneori mai stau de vorba cu cate o prostituata si ii spun ca e minunata meseria ei, ca este cu atingerea omului. Numai ca are o tristete la capatul ei. In loc sa-ti creasca prestanta, pe masura ce inaintezi in varsta, iti scade. Ii spun despre meseria mea, care devine tot mai frumoasa, pe masura ce trece timpul. Cred ca oamenii tineri care ajung sa faca prostii de felul acesta, ar trebui sa se gandeasca la acest lucru. Devin ei tot mai frumosi, facand meseria aceea? Ori de cate ori in viata faci un lucru, pentru ca iti aduce ceva, ori bani, ori prestigiu, trebuie sa te gandesti „te face el mai frumos, sau te urateste?”
E.P.: As vrea sa-mi traduceti, ce inseamna „Perna si ruj”, este titlul unei carti pe care ati scris-o dvs. Este vorba sotie-perna si amanta-ruj?
C.A.:
Da. Cele mai profunde, greu solvabile drame, care vin aici, la Institut, sunt dramele peroanelor inselate, care se simt inselate si care nu gasesc in sine solutii pentru a fi oameni pe propriile picioare.
E.P.: Nu ar putea purta sotia ruj si perna sa dispara din aceasta ecuatie?
C.A.:
Asta incercam sa facem. Daca sotia ajunge sa discute cu un terapeut inainte de a intra in depresie, inainte de a deveni disperata si penibila in fata sotului ei, inainte de a deveni „nimic”, atunci poate sa afle cum este sa traiesti ca persoana, nu ca femeia cuiva. Si de acolo sa porneasca totul, astfel incat, barbatul acela care s-a intors cu spatele, sa-si dea seama ce lasa in urma si sa se intoarca. Sunt barbati care s-au intors si care arata mult mai bine decat inainte, in comportamentul lor.
E.P.: Probabil ca multi dintre romani nici nu stiu ca exista acest Institut. Ce faceti, concret, aici?
C.A.:
Aici avem doua entitati: Institutul, care este organizatie non-profit si Clinica privata, sunt in spatii adiacente. Munca noastra este pe cele trei domenii: cercetare, formare si interventie in comportamentele umane, in relatiile dintre oameni. Interventia este terapie, in general, fie de grup, fie de cuplu, fie familiala, fie individuala.
E.P.: Dvs ati initiat acest institut?
C.A.:
Da. In ceea ce priveste formarea, avem tot felul de atestate de formatori, prin care ii invatam oe oameni, de exemplu, cum sa educe adultii, cum sa  educe pentru sanatate, cum sa puna in prectica ceea ce invata pe parcursul vietii, cum sa se dezvolte personal. Cercetarea este cercetare calitativa, putine organizatii in Romania fac cercetare calitativa. Ori de cate ori auzi la televizor ca exista niste cercetatoti undeva, auzi despre statistici care includ omul in niste procentaje. Daca este peste 50% este un adevar, daca este sub 50% nu mai ete un adevar. Este monstruos sa gandesti asa.
E.P.: Nu cumva, sunteti mai eficienti decat Facultatea de Psihologie?
C.A.:
La ora actuala avem 6 voluntari care vin aici, de obicei absolventi de Psihologie. Vin si studenti la Sesiunile deschise pe care le tinem, pentru formare, au sansa sa intre , sa stea aici pe un scaun, cu acordul pacientului si sa asiste la aceasta „taina”a terapiei. Pentru acest lucru, alti terapeuti din alta tara, iau mii de euro, taxa. Noi o oferim pe gratis, cu conditia ca ...
acel om sa impinga acest vagon al cunoasterii, sa se vada ca vrea. Nu sunt foarte multi cei care au reusit. Unii si-au lasat meseria ca sa poata sa faca acest lucru, altii si-au reprogramat jobul, dar vin aici si deja au inceput sa aiba pacienti.
E.P.: Dar, omul care plateste pentru terapie, pacientul, asa cum il numim, cum arata? Este un om bogat? Costa mult sa ajungi la terapie?
C.A.:
la Institutul nostru costa si 0 lei, cam 30% din cazuri...
E.P.: Pentru ca, atunci cand erati „domnul doctor de la televizor”, romanii aveau impresia ca fac terapie pe gratis, doar privindu-va. Daca bat la usa cabinetului, banuiesc ca se schimba lucrurile.
C.A.:
Cand omul vine aici si are o prima sedinta, la sfarsitul ei vorbim despre ce urmeaza. De obicei, ii multumesc pentru ca m-a ajutat el pe mine, in prima sedinta, ca sa-l inteleg. Dupa aceea, vorbim despre ce urmeaza, despre ce teste urmeaza sa faca, ce plan terapeutic avem si vorbim si despre bani. Este extrem de important ca omul sa nu dispara din cauza banilor. Cam acestea sunt procentajele : 30% gratis, 30% cu pret redus si 30% cu pretul nominal, ca sa sunem asa.
E.P.: Ati auzit, aici, intre acesti patru pereti, secrete de stat, marturisiri-spovedanii ale unor personalitati influente din tara noastra? Stiu ca este o treaba confidentiala, dar spuneti-mi orientativ, politic, business, cultura, care este mediul care vine la dvs? Exista oameni extrem de influenti?
C.A.:
Da, sunt. Ele sunt considerate secrete de cei care ar deveni vulnerabili, daca s-ar afla. Pentru mine, ele nu sunt asa, nu reprezinta arme ale vulnerabilitatii, reprezinta detalii de care nu ma mai mir.
E.P.: Cati dintre oamenii care vin aici, la terapie, sunt cei care vin in urma faptului ca v-au vazut la televizor? Daca ati avea doar o placuta, pe usa cabinetului, cu „medic Cristian Andrei”ar veni?
C.A.:
Pai, majoritatea, la ora actuala, vin pentru ca le spune altcineva „Tu ar trebui sa te duci acolo”. este o recomandare de la om la om, in majoritatea cazurilor. Sunt oameni foarte diversi, sunt si oameni care au putere, sunt si oameni care se considera distrusi, sunt si oameni in afara legii, oameni care sunt nedreptatiti de lege, sunt si copii, sunt si multi adolescenti, sunt foarte multe cupluri...ma bucur ca oameni din categorii sociale care, in urma cu cativa ani, ocoleau cu desarvasire discutia cu psihoterapeutul, ajung sa-si puna speranta in asta.
E.P.: Din cauza politicii...o politica ametita care pe foarte multi tineri, de diferite categorii sociale, de diverse varste, ii face sa spuna ca este momentul sa plece din Romania, sunt descumpaniti si vor sa fuga incotro vad cu ochii, macar pentru cativa ani. Cand vine un astfel de tanar la dvs, ce-i spuneti? Mai aveti incredere ca Romania va fi echilibrata?
C.A.: Romania are foarte multe lucruri in plus fata de alte natiuni. Romanii nu-si dau seama de asta decat dupa ce au plecat. Sunt romani care de abia asteapta sa vada, pe sub avion, derulandu-se iarba romaneasca, care nu arata deloc a gazon si pe care americanii din New York se chinuie sa o reproduca, la ora actuala. Exista locuri in New York unde americanii se chinuie sa lase plante spontane sa creasca, asa cum sunt pe la noi. Sunt foarte multe locuri in Romania, unde poti sa pui cortul, fara sa intrebi pe nimeni nimic. Stiti ce inseamna asta pentru un tanar? Foarte mult. Sunt locuri in Romania in care nu a calcat picior ... de om. Sunt locuri unde se vede credinta asa cum izvoraste ea, de exemplu, sunt troitele din Romania. Nu vezi in multe locuri din lume asa ceva. Sau, daca te duci sa te uiti la Manastirea din Densus, pe care putini romani o stiu, vezi ceva miraculos, este probabil cea mai frumoasa constructie din lume, pentru ca are proportii de aur, masurate si privite din toate unghiurile, este prfect armonioasa si este toata din piatra, facuta prin anul 800.
E.P.: Va este drag de Romania, asa cum este ea? O iubiti?
C.A.: Sigur ca da.
E.P.: A fi patriot este un termen perimat?
C.A.:
A fi patriot este, probabil, un slogan. Daca ajungi sa te apropii de oamenii dintr-un loc, incepi sa iubesti locul.
E.P.: E gresit sa nu mai vrem sa ne dam viata pentru tara? Tinerii de astazi nu mai simt acelasi patos, asa cum am invatat la istorie despre sacrificiu. Cum ar trebui sa fie?
C.A.:
Una este sa-ti dai viata pentru tara si alta e sa mori pentru tara. Eu cred ca merita sa-ti dai viata pentru tara, adica sa ti-o traiesti pentru tara ta si sa o dai celorlalti oameni. Ne-am apropiat foarte mult de unul dintre capitolele din cartea mea despre moarte, in care, daca reusesti sa te dai din timpul vietii, nu mai mori. Realmente, nu este o chestie mistica. Frica de moarte, partea negativa a vietii, noi o invatam unii de la altii, nu ne-o da nimeni, nu ne nastem cu ea. Frica o preluam, orgoliile le preluam...toate fricile se invata, pe parcursul vietii. Copiii, cand se nasc, sunt neinfricati. Dupa aceea invata sa se balbaie, sa dea inapoi, sa fuga.
E.P.: Ce mesaj transmiteti romanilor? Ce nu stiu ei despre Cristian Andrei?
C.A.:
...puteti sa ma gasiti si, daca nu ma gasiti, va gasesc eu pe dvs. Intotdeauna mi-am dorit, din toata inima, sa fiu chemat, sa ma ceara oamenii, si m-am dus. Asa ca, daca vreti sa vin la dvs, o sa vin, oriunde ati fi.

 

miercuri, 29 august 2012

Alegerea Femeii şi Bărbatul

...
Dacă nu e clar că aţi ales-o pe soţia dumneavoastă în acea situaţie...
Ea simte că a fost nedreptăţită.




video


De ce se căsătoresc bărbaţii?
Hai să fim cinstiţi...



video



miercuri, 8 august 2012

Tandreţea şi Asimilaţia

Este foarte important aportul emoţional.
Este ca un fel de hrană.
Poţi să te îngraşi dacă primeşti prea multă tandreţe?



video


Vedeţi cum se leagă lucruri care aparent nu au nici o legătură?

Interviu cu dr Andrei




Ana Vîrlan: Cum simţiţi intruziunea virtualului în existenţa cotidiană? Aţi spus la un moment-dat că vă vedeţi peste zece ani scriind „Psihologia teritoriului virtual” şi „Psihologia fractală”...
 Dr. Cristian Andrei: Am început deja să le scriu...De când funcţionează calculatorul într-o manieră aproape cotidiană pentru fiecare persoană din mediul urban şi din ce în ce mai mult şi din mediul rural, virtualul este un fel de a fi. El oferă satisfacţii imediate, adolescenţilor le oferă multă libertate, le oferă- în sfârşit- un teritoriu personal, infinit, un teritoriu care pare al iluziei dar care până la urmă se concretizează...Tinerii capătă informaţii şi iau decizii, în baza acestei lumi virtuale, impactul virtualului nu mai este virtual, este unul în viaţa reală. Mi se pare extrem de important ca diriginţii, profesorii şi, în general, cei care fac educaţie să fie prezenţi fiindcă, altfel, elevii devin nişte autodidacţi în domeniul IT. Sunt trei domenii în care adolescenţii se pricep mai bine decât adulţii: sexualitate, abuz de substanţe şi internet, IT în general.
Ana Vîrlan: Deviza dumneavoastră este „Toate lucrurile au un rost şi, dacă nu-l au, poţi să le dai unul.” Nu vi se pare această afirmaţie prea... voluntară sau o ilustrare a unei tendinţe oarecum...demiurgice? Vă vedeţi un creator de microunivers?
Dr. Cristian Andrei: Eu?...Eu am „creat” trei copii până acum...dar nici nu ştiu dacă i-am creat... mai e de „lucru” la ei...
Ana Vîrlan: Nu vi se pare mai potrivit să spunem „ Toate lucrurile au un rost şi, dacă nu-l au, poţi să le găseşti  unul”?
Dr. Cristian Andrei: Cred că aceasta era o afirmaţie a unui anume moment, nu cred că este deviza mea, m-am surprins de multe ori contrazicându-mă peste ani, nu mai sunt de acord cu tot ce făceam... nu ştiu, mi se pare normal asta...deşi lumea probabil că ar vrea să fii algoritmic, să te păstrezi aşa...Este totuşi ceva aici care-mi place...E vorba de obiecte...şi asta le spuneam şi elevilor din Târgu-Mureş: atunci când un băiat îi oferă unei fete un lucru...poate să-i ofere un lucru foarte mic dar care trebuie să aibă o poveste în spatele lui...Şi povestea aceea dă o aură acelui obiect şi îl transformă în amintire, chiar în talisman...Pentru mine, asta înseamnă să le dai tu sens lucrurilor, făcându-le istorie şi oferindu-le celorlalţi.
Ana Vîrlan: ”Trăiesc şi astăzi”- această afirmaţie o priveaţi ca pe cea mai buna „veste” pe care aţi primit-o vreodata...Care e cea mai dureroasă „veste” pe care a trebuit, totuşi, să o acceptaţi...de la viaţă?
Dr. Cristian Andrei: Veste?...Dacă deschizi televizorul, numai veşti proaste primeşti...în fiecare zi...
Ana Vîrlan:...Noi îl deschidem în pauze şi... îl vedem pe Dr. Cristian Andrei la „9595”...
Dr. Cristian Andrei: Şi...nu vă apucă râsul, nu? Sunt şi veşti proaste acolo...Veştile şi în general lucrurile care primesc semnificaţie pozitivă sau negativă au de fapt aceste calităţi în amestec...Durerile sau necazurile ascund beneficii înăuntrul lor... Iar marile succese ascund înăuntrul lor ocazii de destabilizare, stresuri...sunt situaţii cărora trebuie să te adaptezi neapărat...Aşa că...veste proastă...nu cred că a existat o veste proastă şi...atât...Probabil că m-am obişnuit să găsesc şi părţile celelalte...Dacă le afli, mai poţi şi să faci câte ceva...ori să încremeneşti...Nu-mi amintesc...O fi grav că nu-mi amintesc?...Trebuie să întreb un doctor...
Ana Vîrlan: Nu vi se pare că unele idei exprimate de psihologia şi psihiatria modernă se situează într-o contradicţie flagrantă cu principiile creştine şi, implicit, morale?Ce ar trebui să facă omul actual, pentru a nu nega menirea sa?
 Dr. Cristian Andrei: Ştiţi...când un om de ştiinţă ajunge să fie convins că 1+1=2, începe deja să spună că el crede că 1+1=2. Iar asta ilustrează natura omului, ca având primordial nevoia de „a crede” şi, după aceea de a înţelege, a cunoaşte şi a verifica. Copiii în primul stadiu, dacă este să-l credem pe Ericsson, trec printr-o fază de încredere nelimitată, ceea ce este aproape o credinţă...După aceea, încep să înveţe, să fie convinşi că 1+1=2. Asta înseamnă că cei mai buni oameni de ştiinţă sunt copiii şi poate că cel mai bun om de ştiinţă este cel care se poate îndoi...nu rămâne fixat într-o convingere proprie, pentru că are credinţa pe care să se sprijine... Există două curente mari în dezbatere şi ele se luptă teribil în ziua de astăzi: teoria evoluţionistă şi cea creaţionistă dar, nu întâmplător, eu m-am apucat de „Psihologia fractală” pentru că  sistemul acesta explicativ le reuneşte, le împacă, în sfârşit...şi arată şi lucruri mirifice care-ţi dau sigur senzaţia că este o creaţie undeva...şi totul este explicabil matematic...într-o continuitate perfectă.

Ana Vîrlan: Locul dumneavoastră de evadare, aş spune chiar de eliberare, este biserica din Densus...Dar cel de claustrare, pe care sunteţi obligat să-l acceptaţi?
Dr. Cristian Andrei: Uite...la emisiunea asta TV...pentru că, lucrând în mass-media, eşti obligat să faci tot felul de compromisuri de natură comercială sau care ţin de imagine...pe care producătorii sau cei care vând...le impun... E destul de greu să fac faţă acestor constrângeri, să-mi aleg oamenii, să fac aşa cum cred eu că-i mai bine, dar rămân să fac asta pentru că sunt convins că, dacă mass-media se foloseşte de oameni, s-ar putea un pic să te foloseşti şi tu de ea...să mai transmiţi un mesaj educativ...

Ana Vîrlan: Vă consideraţi un bun creştin?
Dr. Cristian Andrei: Bun creştin? Mă consider creştin pentru că am fost botezat şi acesta nu e meritul meu...Bun? Nu ştiu...Depinde, de la un moment la altul este omul într-un fel sau altul...N-aţi văzut? Ai un prieten foarte bun, îl iubeşti ...dar este urât de altcineva...pe care tu...îl iubeşti... E un lucru foarte ciudat...

Ana Vîrlan: A devenit 9595 un „număr de suflet”?
Dr. Cristian Andrei: Numele asta e...groaznic... Mă cam indispune aşa ...să merg pe stradă şi să mă strige oamenii cu...un număr...
Ana Vîrlan: Dacă a devenit un număr de suflet, nu vi se pare acest lucru...presant?
Dr. Cristian Andrei: Ba da, mi se pare... Dar este o realitate în curs de schimbare probabil, în care trebuie să mă desfăşor, pentru că aşa trebuie să procedezi când faci lucruri nu doar pentru tine...Căci, dacă le-ai face pentru tine, ar începe să fie importante opţiunile...
Ana Vîrlan: Părerea invitaţilor- preoţi, chiromanţi, clarvăzători, psihologi sau psihiatri- vine să completeze opinia proprie sau oferă doar o alternativă pentru rezolvarea problemelor emoţionale ale subiecţilor?
Dr. Cristian Andrei: Din câte am înţeles, aceşti oameni sunt chemaţi pentru că...”aşa este auditoriul”...educat în prezent să dea atenţie unor astfel de competenţe...Şi sunt de acord într-o oarecare măsură pentru că, la mine la terapie, de-a lungul anilor, au venit foarte mulţi oameni care au fost şi la yoga şi la ghicitoare şi la bioenergetician şi la preot şi la alt coleg de-al meu...Au fost... şi nu le-a mers bine. Poate au fost şi la mine şi nu le-a mers bine...Oamenii caută şi, în momentul de faţă, sunt multe „oferte”, ca şi servicii de a le vindeca vieţile...Din cauza aceasta, probabil că diversitatea se regăseşte şi acolo, la emisiune...
Ana Vîrlan: Pentru că tot suntem la finalul anului 2005...ce eveniment credeţi că va rămâne ca marcant pentru existenţa proprie...şi ce aşteptaţi de la 2006?
Dr. Cristian Andrei: Pentru existenţa proprie? Nu reuşesc să mă gândesc la existenţa proprie...Aştept în 2006 ca Şerban al meu, în sfârşit, să deseneze un...triunghi... Şerban e băiatul cel mic...

Ana Vîrlan: Vă mulţumesc din suflet  pentru amabilitate.
Dr. Cristian Andrei: Şi eu vă mulţumesc...

Adio Mădălina

"Sunt un om foarte credincios."
"Am foarte multe momente când exteriorul, atunci când mă uit în oglindă, nu se vede extraordinar..."


video


"Pentru cine ştie să citească dincolo de ochi..."

miercuri, 1 august 2012

În ce crezi?

Copiii cred în mama şi în tata.
Este credinţa o poezie învăţată pe de rost?
Sau e capabilă să crească odată cu tine?
De ce te superi când un altul crede în altceva?


video


Este suficient să vină momente limită, când Eul tău e depăşit.
Şi se va vedea în ce crezi tu, care sunt cu adevărat convingerile tale.